Cercuri & Patratele

Vulnerabilitate

VULNERÁBIL, -Ă, vulnerabili, -e, adj. Care poate fi rănit. ♦ Fig. Care poate fi atacat ușor; care are părți slabe, defectuoase, criticabile. ◊ Punct vulnerabil = parte slabă a cuiva; punct sensibil, punct nevralgic.

Am invatat de mic copil ca a fi vulnerabil nu este trasatura de caracter cea mai de dorit a unei persoane.

Am trait ultimii 7 ani din era ceausista si desi la varsta aia nu prea intelegeam eu de ce asa si nu altfel lucrurile au devenit ceva mai clare pe la 30 de ani.
Nimeni nu isi dorea cu ardoare atunci sa isi arate latura “moale”. Nu se putea vorbi liber fara a se vorbi in soapta si atunci cu metafore si epitete din cele mai complexe ca sa descrii o stare de fapt si saturatia la care se ajunsese.
Imi aduc aminte clasa I cand am deschis primul manual si am gasit acolo poza lui Ceausescu. Stiam cine e, doar il vedeam in fiecare seara la TV si deasupra tablei trona un tablou cu el la care ne inchinam eroic in fiecare dimineata cantand “Trei culori cunosc pe lume”. Am indraznit sa mazgalesc poza punandu-i ochelari, atasandu-i niste coarne si o tigara in gura. M-am amuzat teribil de una singura pentru ca nimeni nu trebuia sa vada atrocitatea pe care o infaptuisem.

Dar era comunista nu a fost singura care mi-a spus ca nu e bine sa fi vulnerabil, a fost doar precursorul la ce urma sa se intample, contextul social in care m-am nascut si in spiritul careia am fost crescuta.

Vulnerabilitatea mea si-a prins radacinile in rusine, in nesiguranta, in neincredere. Nu am simtit niciodata o repulsie fata de comunicare, ba din contra visul meu din copilarie a fost sa obtin o diploma in “Relatii publice si comunicare”. Insa pentru a ascunde vulnerabilitatea am ales drumul gresit si spun gresit pentru ca nu m-am regasit in el.

La baza sunt o introverta si pot trai cu mine in liniste si pace atata timp cat nimeni nu imi cere sa fiu altceva decat sunt. Pentru ca numai liniste si pace nu am avut cu mine insami, a trebuit sa ma adaptez cumva si am incercat din rasputeri sa fiu altcineva. Inteleg acum nevoia de indentitate dar la vremea ei a fost o lupta apriga intre mine si ceilalti. As minti poate sa spun ca lupta s-a oprit…. nici pe departe.

Insa am inceput sa vad lumea cu alti ochi si asta pentru ca mi-am dorit sa o vad altfel. Pentru ca am simtit in mine ca ceva e gresit, ca ceva nu e corect, ca fiecare pas pe care il faceam ma afunda mai tare in neincredere si disperare.

In ziua cand am deschis ochii cu adevarat si m-am vazut pe mine m-am cutremurat. Toata zbaterea, toata durerea, toata ura nu imi apartin. Le-am imprumutat pentru a ma ascunde de ochii lumii si mai tarziu am crezut cu ardoare ca sunt ale mele si ca imi apartin si ca imi e bine cu ele.

In incercarea de a le da la o parte am descoperit ca a fi vulnerabil nu e chiar atat de rau. Am observat ca daca eu fac un pas si ceilalti fac un pas. A nu se intelege ca toata lumea isi dezvaluie acum latura sensibila in fata mea pentru ca eu am facut un pas… nicidecum! Dar acei oamenii pe care eu ii iubesc o fac in egala masura cu mine.

Cu ce m-am ales din toate astea pana acum? Pai sa vedem… cu liberatatea de exprimare, cu puterea de a alege, cu rabdare, compasiune si iubire.

Mai am de luptat pentru ca vechile obiceiuri si mastile cimentate pe fata vor cadea greu, dar vor cadea si nu imi mai este atat de frica de ce va fi pentru ca am ales sa traiesc.

Leave a Reply