Psihoterapie · Vise

Rusine si Indoiala

“Atunci cand copilul este privat de experimentarea treptata si bine calauzita a caracterului autonom al libertatii de alegere, el va intoarce impotriva lui insusi orice impuls de a discerne si a manipula.

Rusinea presupune expunerea completa si constiinta faptului de a fi privit: starea de a fi mai mult consitent de sine. Cel in cauza este vizibil, dar nu este pregatit pentru a fi vazut.
Este vorba in esenta despre o furie intoarsa impotriva sinelui. Celui caruia ii este rusine i-ar placea sa forteze lumea sa nu se uite la el, sa nu observe faptul ca este expus. El ajunge sa-si doreasca sa fie invizibil.

Indoiala isi gaseste expresia adulta in fricile paranoice de persecutori ascunsi si de persecutii secrete.”

Nu o data in cei 33 de ani mi-am spus si am spus si altora ca vreau sa fiu invizibila. Pana intr-un punct am reusit, pentru ca m-am indepartat pe mine de oameni si oamenii de mine. Ce am dat am primit inapoi. Sentimentul de frustrare si singuratate acumulat de-a lungul vietii a alimentat bucuria copilului din mine de a fi invizibil.

“Tendinta de a tine strans poate duce la pastrare si o obstructionare crude si distructive, sau se poate transforma intr-un model al grijii: a tine aproape si a preturi.
Tendinta de a da drumul se poate transforma intr-o descatusare ostila de forte distructive, sau poate deveni o atitudine relaxata de “a lasa sa treaca” sau “a lasa sa fie“.

Urc scarile unui bloc cu 4 etaje. Stiu de ce sunt acolo si stiu la ce etaj trebuie sa ma opresc.
O vad de la putina departare cum incearca sa isi ascunda fata cu mainile ei mici si corpul ii tremura de frica. Desi e goala in vazul tuturor sta in picioare, pe pres in fata usii. Picioarele i-ar indrepta pasii spre apartamentul vecinilor pentru a cere ajutor insa un lant invizibil o tine legata de pres si de usa. Nu tipa, nu se zbate, nu da cu pumnul in usa spre a cere indurare si mila celor care au pus-o acolo.
E o liniste apasatoare. Astept. Nimeni nu urca sau coboara scarile, nimeni nu deschide usa.
Sunt doar eu cu ea.
Ma apropii cu pasi inceti. Ma asez pe jos in fata ei si o privesc pentru un moment. Stie ca sunt acolo si incepe sa planga cu disperare. Ii iau mainile micute de la ochi si i le se sarut. Se opreste pentru un moment din tremurat, deschide ochii si se uita la mine cu ochii tristi umpluti de lacrimi. Incerc sa ii acopar corpul cu haina mea. Ma priveste in tacere printre lacrimi. Scoate o mana din maneca prea larga a hainei si imi mangaie fata de parca imi simte tumultul si zbaterea si frica. O strang tare in brate si simt ca nu i-as mai da drumul niciodata. “Te iubesc, copil scump. Nu vei mai fi niciodata singura. Sunt si voi fi mereu cu tine atata timp cat vei avea nevoie de mine.”

Leave a Reply