Vise

Romania, unde te grabesti asa?

Sunt obosita. Nu am mai fost atat de obosita niciodata. Imi e rau sufleteste si nu pot sa imi revin. Incerc de doua zile sa ma linistesc si cu toate astea nu reusesc. Imi vine sa arunc telefonul la gunoi si sa imi iau unul cu butoane fara internet, fara facebook, fara stiri.

Sunt in sesiune si nu pot sa invat. Am un examen important sambata, materia imi place, stiu ca am ce invata de acolo dar citesc si nu retin nimic.

Simt ca imi fuge pamantul de sub picioare si ca as vrea un moment de liniste. Sunt prea multe luni de cand ma lupt, ori cu mine, ori cu boala iar acum cu sistemul si cu lipsa valorilor.

As pleca maine din tara si nu m-as mai uita inapoi. Nu am simtit niciodata ca apartin unui loc, si doar acelui loc. As putea spune ca apartin marii. Iubesc marea si apa si mirosul sarat si glasul pescarusilor, iubesc nisipul si iubesc pana si algele alea de impanzesc apa. Pe plaja, noaptea cand nu vedeam nimic decat auzeam si miroseam marea …. atunci m-am simtit acasa. Dar marea poate fi oriunde unde este o mare….

As pleca, dar ma intreb daca asta m-ar linisti. Daca as putea sta calma si impasibila la ce se intampla acum. Ma tot intreb de ce imi e frica… ce am eu de pierdut? Nu am copii, nu am nimic care sa imi apartina, nu ma leaga nimic de tara asta decat ca m-am nascut aici si totusi sufletul meu plange.

Ma doare nepasarea, ma doare minciuna, ma doare nedreptatea.
Aveam 7 ani la revolutie, si nu voi uita niciodata imaginile pe care le-am vazut atunci, frica si teroarea, bucuria si speranta unui viitor mai bun. Da, aveam 7 ani si stiam mai multe decat stiu copiii de 7 ani din zilele noastre. Stiam ce inseamna sa nu ai libertate.

Ce stiu sigur este ca oamenii uita, si desi si-au dorit libertate atunci, nu au pretuit-o la adevarata ei valoare.

Sunt obosita si sufletul ma doare, ma doare tara in care m-am nascut si oamenii in nepasarea lor. Ma doare lacomia si ura si prostia. Ma doare Romania!

Leave a Reply