Endometrioza

Endometrioza – istoric personal

Aveam 12 ani cand corpul meu a hotarat ca este cazul sa devin “femeie”. Din fericire am fost pregatita pentru acel moment si nu m-am speriat, panicat. Insa nimeni nu mi-a spus ce avea sa urmeze…

In scoala generala perioada menstruatiei era dureroasa, iar mie mi se spunea ori acasa ori la scoala ca fac parte din acea categorie de femei “pe care le doare mai tare”. Adica “suck it up, eventually it will go”. Pe vremea aia luam algocalmin pastile. In decurs de 3 ani am inceput sa iau algocalmin fiole pentru ca 10 pastile de algocalmin nu mai alungau durerea.

In liceu lucrurile s-au agravat si nu mai puteam sa stau la ore. Venea tata si ma lua cu masina de la liceu si ma cara pana la etajul 4 pentru ca nu puteam sa stau pe propriile picioare. Durerea era insotita de diaree si voma. Si atunci mi s-a spus la fel ca sunt o ghinionista si sa ma impac cu ideea.

Am avut doua controle ginecologice unul la 17 ani si unul la 19 ani si diagnosticul a fost anexita cronica. La 19 ani mi s-au prescris anticonceptionale pe care le-am luat cam 6 luni.
Am incetat sa le mai iau dupa ce la 19 ani, cand deja eram in Bucuresti la facultate m-am trezit la ora 2 noaptea cu dureri groaznice. Stateam in gazda si am speriat-o pe doamna G. care a vrut sa ma duca la spital de urgenta. Nu a lasat-o mama fiindu-i teama ca m-ar fi putut opera si ea nu era acolo… In fine, criza a trecut dupa 6 ore in care am vomitat toate pastilele pe care le luasem pentru a atenua durerea.

La 21 de ani crizele foarte dureroase au reaparut si de data asta nu mai puteam sta la servici. Am avut un sef intelegator care imi mai dadea uneori bani de taxi sa ma duc acasa. La vremea aia stiam ca am anexita si ma feream de frig. Atunci a inceput lupta cu cei din jur care nu intelegeau ca am nevoie de caldura si ca daca imi ingheatau picioarele incepeau durerile. Ma suparam pe colegii de la munca si ei pe mine din cauza unor ferestre deschise la birou cand era foarte frig afara… Putin stiam si eu despre ce se intampla de fapt iar ei nici atat.

La 23 de ani am observat o imbunatatire a starilor dupa ce am schimbat locul de munca si ma duceam zilnic la job cu bicicleta. Cei 30 de km pe bicicleta zilnic plus urcatul bicicletei pe scari pana la etajul 8 m-au ajutat atunci sa slabesc 10 kg iar durerile au devenit suportabile. Deja luam ibuprofen pentru dureri dar numarul pastilelor era totusi normal.

La 24 de ani am plecat din Bucuresti in Craiova si am stat acasa 7 luni fara job. In cele 7 luni m-am ingrasat cam 20 de kg si durerile au reaparut. Am reusit sa slabesc facand sport cam 10kg si am reusit sa imi gasesc si un job. Povestea din Bucuresti cu jobul s-a repetat si aici. De data asta era seful meu cel care ma ducea acasa cu masina cand imi era rau. Aceleasi discutii despre frig si faptul ca nimeni nu intelegea ce se intampla cu mine m-au indepartat putin cate putin de lume.

La 25 de ani dupa 7 luni de sport si regim reusisem sa dau jos si restul de 12 kg insa de data asta durerile nu au mai disparut. In ianuarie 2008 am fost dusa de urgenta de la job la spital. A fost pentru prima data cand am urlat la propriu de durere. In rest plangeam si incercam sa suport cu stoicism. Diagnosticul a fost boala inflamatorie pelvina si mi s-a spus pentru prima data ca imi va fi greu sa fac copii in caz ca imi doream asa ceva.
Tratamentul cu polidin m-a ajutat. Timp de 2 ani cat a mai existat pe piata polidinul faceam cate o “cura” de 10 zile iarna si durerile devenisera suportabile. Sau gradul meu de suportare a durerii devenise mai mare pentru ca deja aveam termen de comparatie…

Viata mea insa o luase deja razna din 2008 cand mi s-a spus ca nu voi putea face copii. Daca pana atunci nu ma gandisem la asta, dintr-o data a devenit scopul suprem al existentei mele.

Am inceput sa ma duc la diversi doctori care ignorau diagnosticul de boala inflamatorie pelvina. Toti puneau accentul pe faptul ca trebuie sa raman insarcinata si ca atunci ma voi vindeca miraculos.
Am inceput sa citesc tot ce gaseam despre infertilitate si am descoperit o comunitate online unde nu mai eram singura. In 2011 am citit pentru prima data despre endometrioza. Erau marturiile si parerile altor femei care aveau aceasta boala. M-am cutremurat si am plans citind prin ce treceau ele. Imi spuneam in sinea mea ca nu e cazul la mine dar cumva stiam ca e aceasi boala.

Viata mea sociala a disparut treptat. Totul trebuia programat si bine planificat. Oamenii m-au respins si indepartat. Nimeni nu intelegea ce am. Ma transformasem intr-un om pe care nici eu nu il placeam si in compania cui nu vroiam sa stau. Sotul meu suferea in tacere alaturi de mine. Imi suporta crizele de durere, crizele de nervi si certurile fara un motiv intemeiat. L-am indepartat si pe el pentru ca desi era acolo nu parea sa inteleaga nimic din ce ii povesteam despre aceasta boala.

Dupa sute de consultatii si zeci de doctori in decursul acestor ani am prins curaj si in 2012 m-am programat pentru prima operatie, la Sibiu la un spital privat. Nu aveam inca diagnosticul de endometrioza si dupa interventia chirugicala mi s-a spus ca am trompa dreapta irecuperabila si ca stanga a fost desfundata. Nici urma de endometrioza. La acel moment diagnosticul m-a bucurat. Am vrut sa cred ca nu am aceasta boala si nu mi-a pasat ca doctorul nu isi facuse treaba bine.

Din 2012 pana in decembrie 2014 durerile au devenit zilnice. Orice efort fizic faceam ma punea la pamant. Simteam ca imi adun ovarele de pe jos in timp ce merg sau fac curat prin casa. Zilele de concediu de odihna le consumam cate 1, 2 pe luna pentru ca nu puteam sa fiu prezenta la servici. Stateam in pat si plangeam de durere cu nasul in perna, intrebandu-l pe Dumnezeu de ce mi se intampla mie, cu ce gresisem… Dozele de antiinflamatoare pe care le luam depaseau orice limita a bunului simt. Erau zile cand luam si cate 6 pastile de ketoprofen 200mg/pastila doar ca sa pot sa traiesc inca o zi.

Starile depresive s-au accentuat. In continuare cei putini ramasi in jurul meu nu intelegeau ce am. M-am concentrat pe job si cele 12-14 ore pe zi acolo ma epuizau suficient incat sa nu mai am timp sa fac planuri, sa sper ca voi iesi vreodata din rahatul pe care il traiam.
Fiecare zi fara durere era o sarbatoare pe care doar eu o simteam. Parca inviam si prindeam curaj sa sper. Fiind atat de rare astfel de zile le pretuiam la maxim; radeam cu pofta si ma bucuram de tot ce era in jurul meu chiar daca pentru scurt timp.

In noiembrie 2014 am reusit sa ajung in Bucuresti la un doctor pe care il voi aprecia toata viata mea pentru faptul ca este mai presus de toate om. El a fost singurul care mi-a inteles durerea. M-a privit de la inceput ca fiind o fiinta vie nu ca o bucata de carne in care trebuia taiat.
M-am dus la el cu fata si trupul schimonosit de durere. Cu ochii in lacrimi i-am spus ca nu mai pot trai asa, ca viata mea trece pe langa mine si ca nu mai conteaza pentru mine daca pot sau nu sa fac copii. Ca vreau sa ma opereze si sa imi scoata ovarele, trompele si uterul. Ca nu mai vreau sa fiu femeie din punctul asta de vedere. Vreau doar sa traiesc fara acea durere.

M-a operat in decembrie 2014 inainte de Craciun. Inainte de operatie a vorbit cu mine de 2 ori la interval de 3 zile in care intrebarea pusa era “Esti sigura ca asta vrei?”. Mi-a explicat in detaliu ce presupune procedura si ca el nu considera ca abordarea mea este cea mai potrivita avand doar 32 de ani. Mi-a explicat de zeci de ori ca din punct de vedere chirurgical el va face tot ce ii este in putere sa curete focarele de endometrioza si ca doar daca endometrioza nu poate fi extirpata atunci se impune scoaterea organului afectat. Ii era putin teama ca endometrioza sa nu imi fi afectat colonul. Aveam sa aflu deabia dupa cateva luni ce ar fi insemnat asta si m-am cutremurat.

In ziua operatiei m-a chemat la el si m-a intrebat iar ce am hotarat. I-am spus ca am incredere in el ca va lua decizia cea mai buna pentru mine in timpul operatiei. In sala de operatie m-a intampinat cu un zambet larg si mi-a spus ca nu am de ce sa imi fie frica.

M-am trezit la reanimare cu dureri groaznice. Primele cuvinte pe care le-am rostit au fost “De ce m-am operat daca ma doare atat de tare??”. El era langa mine si mi-a spus “Durerile sunt normale acum. Vor trece.” Mi-au facut o injectie si am adormit. M-a trezit tot el ceva mai tarziu si cu acelasi zambet larg parand fericit mi-a spus ca a reusit sa opereze endometrioza si ca nu a fost nimic atat de grav incat sa fie cazul sa scoata vre-un organ. Puterea pe care cuvintele lui au avut-o asupra mea a fost magica. Mi-am petrecut noaptea la reanimare mai mult treaza decat dormind. Nu ma durea nimic, nu imi era rau.

A doua zi m-a externat pentru ca desi eram slabita puteam merge, puteam zambi si eram optimista. Mi-a explicat ca nu imi va da tratamentul clasic de inducere a menopauzei care se da dupa aceasta operatie in caz de endometrioza pentru ca am cele mai multe sanse acum sa raman insarcinata si ca ma asteapta la control dupa o luna. Mi-a mai spus ca voi mai avea dureri la menstruatie, dar ca este normal sa fie asa si sa nu ma sperii.

Acasa recuperarea a fost grea. Am avut dureri timp de 10 zile. Dar imi spuneam ca totul este normal ca vor trece si ca viata mea se va schimba acum in bine. Speram ca o dieta fara carne, lactate si zahar ma vor ajuta in a tine endometrioza in frau. Am renuntat atunci sa mai mananc carne si sa beau lapte. Nu am tinut o dieta insa am inceput sa consum mai multe fructe proaspete si sa mananc legume crude sau fierte. Nu am putut sa renunt total la zahar dar consumul de dulciuri l-am redus drastic.
In prima parte a lui 2015 m-am simtit ceva mai bine. Au fost momente cand chiar am putut sa stau la servici in perioadele nefaste. Am inceput sa folosesc supozitoare cu ketoprofen in loc de pastile pentru ca deja aveam probleme cu stomacul de la pastile.

Primele 6 luni dupa operatie au fost asa cum imi doream. Incepusem sa cred ca sunt pe drumul cel bun.
Problemele de la servici m-au facut insa sa cedez nervos si durerile au reaparut.
In urmatoarele 6 luni durerile au redevenit insuportabile, insa nu zilnice. M-am ingrasat 15kg. Am marit iar dozele de antiinflamatoare la 3-4 supozitoare plus 2-3 pastile pe zi. Combinatia de ketoprofen cu ibuprofen este daunatoare pe termen lung si stiu asta. Insa nu mai pot gestiona durerea altfel.

Stiu ca aceasta boala nu se vindeca niciodata 100%. Stiu ca trebuie sa merg mai departe si asta voi face, chiar daca va trebui sa ma mai operez inca odata.
Povestea asta nu se termina aici…