Cercuri & Patratele

Cand tacerea nu isi are locul nici in imaginatie

Copilul care nu stie ca sinele sau este separat de alte persoane si de sinele fiecareia dintre acestea va confunda propriile motive cu motivele altora si va atribui gandurile sale altor oameni, de aceea cunoasterea lui despre lumea oamenilor este distorsionata.

Bazele cunoasterii de sine se pun evident in copilarie, si primul semn al cunoasterii de sine este atunci cand copilul il va rosti pentru prima data pe “eu”. Daca viata s-ar conforma intru totul matematicii si logicii ar trebui ca pana la varsta adulta sa ajungem sa ne cunoastem sinele destul de bine… fapt care nu se intampla intocmai.

Ce imi rezulta mie din paragraful citat este faptul ca noi nu incetam niciodata sa fim copii. Invatam sa ne comportam ca niste adulti dar de fapt “copilarim” pana murim. Sunt putini cei care reusesc sa descopere/invete si sa isi insuseasca diferenta pe care o face descoperirea sinelui de sinele celuilalt in viata de zi cu zi.

M-am tot intrebat cum ar arata comunicarea verbala daca absolut toti oamenii ar stii ca atunci cand vorbesc se proiecteaza pe ei in ceilalti. Uneori poate pierd prea mult timp incarcand sa imi imaginez aceasta lume…

Eu, de exemplu, desi stiu teoria, in genere ma ia valul, si uit… si vorbesc, si vorbesc “in dodii” (asa cum spunea bunica). Si dupa ce termin de vorbim imi aduc aminte: ca nu am ascultat, ca nu am fost atenta la detalii, ca nu am observat suficient, ca era mult prea important ce aveam eu de spus si trebuia neaparat sa spun, cand as fi putut sa…. sa tac. Sa tac? Nu cred ca tacerea este o optiune!.. desi cand imi imaginez lumea de care scriam mai sus, imi imaginez ca toata lumea tace, pentru ca nimeni nu mai are nimic de “spus” celorlalti. Nu ar mai exista barfa! Ce oroare!

Eu nu sunt multumita de aceasta lume in care toata lumea tace. Tacerea nu isi are locul in perfectiune. Mai bine “copilaresc” pana mor de batranete decat sa tac si sa mor la tinerete.

Leave a Reply